Don't worry, just play!

Din zori și pân' în seară, 

De la mic la mare

Butonăm cu spor

Și jucăm cu drag

Cel mai tare joc de pe mapanond!

Prepelix îi zice

Nu-i pentru oricine,

Căci cu măiestrie

Trezește la viață 

Bestia din tine!

Din negura vremurilor, din hâțișul întunecatt al pădurilor germane se năștea legenda ce avea să ne marcheze copilăria și să ne tulbure nopțile...

Acum mai bine de zece ani, când noi nu eram pe lumea aceasta, o molimă cumplită a venit ca un blestem asupra caselor părinților noștrii. Cu aripi de foc, ciocuri de oțel și o foame cumplită, de neostoit, prepelițele au pornit la atac.

Ce dimineața răsădeau, seara prepelițele mâncau, tot ce părinții noștrii construiau, prepelițele distrugeau.  Pământul țărișoarei noastre dragi, odinioară roditor și verde era pârjolit de zborul prepelițelor, casele și grădinile frumos lucrate erau ciuruite de ciocurile hulpave. Plăcerea după-amiezelor petrecute pe la porți răpită de ciripitul ca de mitralieră al nesuferitelor zburătoare.

Curând ordinea fu înlocuită de haos, belșugul de distrugere, pacea de neliniște, iar oamenii ajunseseră la capătul răbdării. Flămânzi, nedormiți, veșnic atacați și ciupici de prepelițe, credeau că le-a sunat ceasul.

Acesta fu momentul când din rândul lor se ridicară câțiva temerari. Curajoși și puși pe fapte mari, se angajară să scape România de prepelițele de foc și să readucă pacea, armonia și belșugul ce dăinuiau pe aceste meleaguri.

Echipați din cap până-n picioare ca de război, cu puștile în spate și cu speranță în suflet, au pornit spre marginea satului, acolo unde știau că-și odihnesc aripile prepelițele. Bine pitiți, cu inima bătându-le în piept ca o nebună, cu sudoarea acoperindu-le frunțile îngândurate și vântul amiezii dezmierdându-le pletele, au așteptat... În scurt timp și-au făcut apariția și primele împenate, dolofane și zglobii. 

Tensiunea era tangibilă, timpul parcă se oprise în loc, tot ce se auzea era adierea vântului și ciugulitul agale al prepelițelor. Cu mâini tremurânde dar o determinare de fier, și-au dus puștile la ochi- au fixat ținta și au apăsat trăgaciul. Primele prepelițe au fost nimicite! 

Timpul și-a reluat cursul, piscuituri tragice au umplut văzduhul, adrenalina era peste tot în jur. Și atunci au știut- deveniseră vânători. Nu mai aveau cale de întoarcere- misiunea lor era să elimine toate prepelițele din ținut. 

Luni bune au cutreierat vânătorii meleagurile României și nu s-au întors acasă până nu au nimicit toate păsările de foc. Oamenii puteau să răsufle ușurați, pământul era iar verde și roditor. Liniștea dăinuia din nou peste ținut.

Timpul însă nu a adus cu sine și uitarea a ceea ce bătrânii numeau J.P..P. sau JOC PREPELIX PANO. Noi am crescut cu poveștile despre păsările de foc, cu teama că oricând ar putea să își întingă ciocul lacom peste meleagurile noastre și să ne tulbure.

JOC PREPELIX PANO amenința oricând să reapară, să ne pătrundă în case și în suflete, să ne răpească inocența. Eram pregătiți pentru ziua în care dolofanele păsări aveau să se ivească dinspre pădure, să inunde văzduhul cu ciripitul lor iar pe noi se ne împietrească de spaimă.

În inocența mea de copil însă, puneam totul pe paranoia bătrânilor și în sinea mea consideram că mie nu avea cum să mi se întâmple una ca asta. Până în noaptea în care le-am auzit!

Optsprezece ani mai târziu, în era digitală prepelițele au lovit din nou! M-am ciupit serios de mână, poate-poate visez. Dar nu, nu era un joc mobil ci realitatea- în cea mai cruntă formă a ei.

De ce se temeau bătrânii cel mai tare se întâmplase- păsările de foc atacau iarăși. De această dată mai multe, mai dolofane și mai flămânde. Iar eu eram singurul ce le putea opri!! Căci eram unicul urmaș al vașnicilor vânători din trecut.

Asemeni tatălui meu aveam să pornesc la luptă, curajos și gata oricând de sacrificiul suprem pentru a îmi salva meleagurile de la distrugere.

Era totul sau nimic, toată miza era pe o singură carte! Am înșfăcat pușca tatei și mi-am îndesat șapca norocoasă pe cap  și am pornit lupta. Era musai să le pun pe fugă încă de la început, de la primul ciripit - nu aveam să repet greșelile din trecut și să le las să se facă prea comode în țara asta.

Am pătruns în desișul pădurii, mă îndreptam prudenet spre inima ei întunecată unde știam că o să le găsesc cuiburile. Pe măsură ce înaintam toate simțurile mi se ascuțeau... mișcările îmi devenau mai agile, auzul mai ascuțit și dorința de victorie mai mare!

O ultimă cotitură mă despărțea de zona cuiburilor... m-am pitulat sub tufele de ferigi uriașe și am așteptat cu pușca la ochi. Vântul îmi mângâia fruntea acoperită de sudoare, pământul rece îmi potolea bătăile nebune ale inimii, adrenalina îmi inunda venele. 

Și atunci le-am văzut! Micuțe și dolofane- am inspirat adânc, m-am concentrat și am tras. O primă prepeliță a fost doborâtă- a picat ca secerată. Și atunci am știut!

Puteam să fac asta, puteam să dobor toate prepelițele și să salvez omenirea! Eram un adevărat vânător, trecusem testul. Tatăl meu putea să fie mândru de mine.

Plin de praf, acoperit de ferigi, mirosind a praf de pușcă și sudoare am continuat să dobor prepelită după prepeliță până am căzut ostenit la rădăcinile unui stejar uriaș și Orfeu m-a prins în mreje...

Târziu în amiază, când razele soarelui îmi mângâiau năsucul și ciripitul mierlelor îmi încânta auzul m-am trezit din somnul ca de plumb. Vântul adia ușor și mișca draperiile de un alb imacula. Lavanda din glastă se legănă liniștită iar pe noptieră stătea desfăcut cadoul de la tata. Instrucțiunile se revărsau pe podeaua din lemn de stejar, deschise la capitolul joc copii.

Noua versiune a jocului Prepelix fusese lansată și tatăl meu nu rezistase tentației... am răsuflat liniștit! Aventura din seara precedentă fusese doar un vis... am zbugit-o din pat, tot ce îmi doream era să ies în curte, să respir aerul proaspăt al dimineții. 

M-am îmbrăcat din trei mișcări și mi-am luat șapca norocoasă. O pană de foc se leagănă ușor, se rotește de câteva ori și pică liniștită pe podea...

... oare visul abia acum începe?!

Articol scris pentru Super Blog 2018, ediția de primăvară.