Berlin- mizerie, praf, dărâmături, moloz, ceață și gri! Pretutindeni unde priveam, cumva, straniu, culorile parcă păreau a se fi evaporat, să se fi pierdut în timp și spațiu, suspendate în Berlinul de altă dată, iar acum totul era doar gri!
Atâta haos, durere și tristețe... totul era dărâmat și ciudat, totul părea că mă apasă, că dărâmăturile acelea se sprijină toate pe umerii mei, iar eu nu le mai puteam face față.
Imagini alte orașului de altă dată îmi treceau fulgerător prin fața ochilor și nu mai găseam nimic... nimic din viața de odinioară, nimic din inocența Lenei de atunci, un vârtez de emoții mă copleșea, iar cele mai îmbătătoarea erau ura și dragostea.
Cum am ajuns aici, cum am reușit să trec peste toate schimbările, peste ororile războiului, cum am reușit să merg mai departe după ce am fost salvată de la viol, e un mister.
Dacă mi-ar fi spus cineva că viața mea dinainte avea să fie distrusă, că totul se va schimba și că războiul își va înfige ghiarele-i hîde și în sufletul meu, lasând urme adânci, sângerânde, ce nu se vor mai vindeca niciodată, nu aș fi crezut.
Dar astăzi, când stau parcă suspendată în timp, cu toate gândurile astea negre trecându-mi prin minte, cu toate amintirile fugindu-mi înaintea ochilor, când tot ce știam și iubeam este distrus, făcut fărâme și tot ce mă înconjoară din vechea viață e doar praful și griul rece și crud, simt că mă prăbușesc alături de zidurile ce se sprijină de mine.
Unde să mă duc, ce să fac, încotro să o iau, pe strada asta mare, în orașul ăsta pierdut numit Berlin, către cine să îmi îndrept pașii... Sunt doar eu, cu sufletul rănit, dar vie, eu și toată marea asta de ruine...
Nu mi-am dorit Războiul, nu am vrut să fac parte din el și totuși, destinul, prin ale sale căi m-a aruncat în mijlocul furtunii. Iar acum nu mai știu cum să ies, ce să fac și încotro să o apuc... nu e nimic, nu mai e viață aici, abia mai pâlpâie și în mine...
Străzile sunt pline de praf și cenușă, pantofii roșii au devenit gri, simt că eu încep să devin gri...rătăcesc pe străzile ce odinioară erau verzi, unde ciripitul păsărilor îmi încântau inima și acum e doar pustiul!
Pustiul și.... ceva ce aduce cu o carte, acoperită de praf, dar vie. Coperțile-i colorate flutură în vânt parcă sfidând moartea, iar eu sunt atrasa de ea mai ceva ca un magnet. De când nu am mai atins o carte, câtă vreme a trecut de când nu am mai răsfoit paginile unui roman. Apariția ei în calea-mi e un mister, dar e singurul licăr de speranță din tot griul Berlinului.
Cartea De unde vine iubirea a picat atât de bine... m-am ascuns printre ruinele fostei mele case și am uitat de mine citind și asimilând din înțelepciunea ei. Când credeam că nu mai pot fi iubită, că mi-am pierdut acest drept când brutele acelea mi-au furat inocența și tot ce aveam mai frumos, cartea aceasta a venit ca o rază de speranță.
Iubirea și toată frumusețea ei, toată fericirea ce vine din dragoste și dăruire mi-am interzis-o! Am negat-o pentru că am considerată că nu mai sunt demnă de ea. Dar iubirea e în fiecare dintre noi și pentru a o lăsă liberă e nevoie de acceptare, de înțelegere și iertare. Iar toate resursele acestea sunt în noi și doar noi ne putem dărui iubirea adevărată, necondiționată, iubire ce lăsată liberă, ne vine înapoi înzecit.
Parcă lumea, Berlinul și finele războiului începuseră să prindă un strop de culoare, spranța, plăpândă și firavă, se năștea iar în mine. Și atunci mi-am amintit de micuța cărțulie dăruită de el, cărțulie pe care o asunsesem în căptușeala paltonului.
În frenezia momentului am sfâșiat căptușeala- simțeam că e musai să răsfoiesc cărticica, să mă las învăluită de adevăr! Coperțile mici, uzate, mă priveau timid, literele tremurânde ale titlului îmi străluceau înaintea ochilor- Scrisori către mine însumi, darul cel mai de preț pe care EL a putut să îl ofere în vremurile astea grele.
Cu mâinile tremurânde am deschis micuța cărticică, iar pe prima pagină stătea scris Lena, dragostea mea...
Și atunci am știut! Aveam să fiu salvată.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017, ediția de toamnă.
Atâta haos, durere și tristețe... totul era dărâmat și ciudat, totul părea că mă apasă, că dărâmăturile acelea se sprijină toate pe umerii mei, iar eu nu le mai puteam face față.
Imagini alte orașului de altă dată îmi treceau fulgerător prin fața ochilor și nu mai găseam nimic... nimic din viața de odinioară, nimic din inocența Lenei de atunci, un vârtez de emoții mă copleșea, iar cele mai îmbătătoarea erau ura și dragostea.
Cum am ajuns aici, cum am reușit să trec peste toate schimbările, peste ororile războiului, cum am reușit să merg mai departe după ce am fost salvată de la viol, e un mister.
Dacă mi-ar fi spus cineva că viața mea dinainte avea să fie distrusă, că totul se va schimba și că războiul își va înfige ghiarele-i hîde și în sufletul meu, lasând urme adânci, sângerânde, ce nu se vor mai vindeca niciodată, nu aș fi crezut.
Dar astăzi, când stau parcă suspendată în timp, cu toate gândurile astea negre trecându-mi prin minte, cu toate amintirile fugindu-mi înaintea ochilor, când tot ce știam și iubeam este distrus, făcut fărâme și tot ce mă înconjoară din vechea viață e doar praful și griul rece și crud, simt că mă prăbușesc alături de zidurile ce se sprijină de mine.
Unde să mă duc, ce să fac, încotro să o iau, pe strada asta mare, în orașul ăsta pierdut numit Berlin, către cine să îmi îndrept pașii... Sunt doar eu, cu sufletul rănit, dar vie, eu și toată marea asta de ruine...
Nu mi-am dorit Războiul, nu am vrut să fac parte din el și totuși, destinul, prin ale sale căi m-a aruncat în mijlocul furtunii. Iar acum nu mai știu cum să ies, ce să fac și încotro să o apuc... nu e nimic, nu mai e viață aici, abia mai pâlpâie și în mine...
Străzile sunt pline de praf și cenușă, pantofii roșii au devenit gri, simt că eu încep să devin gri...rătăcesc pe străzile ce odinioară erau verzi, unde ciripitul păsărilor îmi încântau inima și acum e doar pustiul!
Pustiul și.... ceva ce aduce cu o carte, acoperită de praf, dar vie. Coperțile-i colorate flutură în vânt parcă sfidând moartea, iar eu sunt atrasa de ea mai ceva ca un magnet. De când nu am mai atins o carte, câtă vreme a trecut de când nu am mai răsfoit paginile unui roman. Apariția ei în calea-mi e un mister, dar e singurul licăr de speranță din tot griul Berlinului.
Cartea De unde vine iubirea a picat atât de bine... m-am ascuns printre ruinele fostei mele case și am uitat de mine citind și asimilând din înțelepciunea ei. Când credeam că nu mai pot fi iubită, că mi-am pierdut acest drept când brutele acelea mi-au furat inocența și tot ce aveam mai frumos, cartea aceasta a venit ca o rază de speranță.
Iubirea și toată frumusețea ei, toată fericirea ce vine din dragoste și dăruire mi-am interzis-o! Am negat-o pentru că am considerată că nu mai sunt demnă de ea. Dar iubirea e în fiecare dintre noi și pentru a o lăsă liberă e nevoie de acceptare, de înțelegere și iertare. Iar toate resursele acestea sunt în noi și doar noi ne putem dărui iubirea adevărată, necondiționată, iubire ce lăsată liberă, ne vine înapoi înzecit.
Parcă lumea, Berlinul și finele războiului începuseră să prindă un strop de culoare, spranța, plăpândă și firavă, se năștea iar în mine. Și atunci mi-am amintit de micuța cărțulie dăruită de el, cărțulie pe care o asunsesem în căptușeala paltonului.
În frenezia momentului am sfâșiat căptușeala- simțeam că e musai să răsfoiesc cărticica, să mă las învăluită de adevăr! Coperțile mici, uzate, mă priveau timid, literele tremurânde ale titlului îmi străluceau înaintea ochilor- Scrisori către mine însumi, darul cel mai de preț pe care EL a putut să îl ofere în vremurile astea grele.
Cu mâinile tremurânde am deschis micuța cărticică, iar pe prima pagină stătea scris Lena, dragostea mea...
Și atunci am știut! Aveam să fiu salvată.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2017, ediția de toamnă.
Totul e bine cand se termina cu bine!
RăspundețiȘtergereAsa-i! Mare adevar ai grait.
ȘtergereDoam e ce frumos articol. Succes Amalia.
RăspundețiȘtergereMultumesc draga mea, sa fie!
ȘtergerePunctaj maximum sa fie! Succes! :)
RăspundețiȘtergerePfoai tare mi-ar placea!
Ștergere