Descoperind România- Orșova învolburată

Excursia noastră s-a încheiat triumfător, cu o vizită la centrala Porțile de Fier I și o plimbare plină de zâmbete și vânt la Orșova.

Din păcate poze din interiorul hidrocentralei, precum și din mini-muzeul acesteia nu avem, fotografiatul fiind interzis în acea instituție.

Pe mine nu pot spune că m-a impresionat în mod deosebit, dar pentru bărbați cu siguranță este un punct de atracție fascinant.

Muzeul constă dintr-o încăpere amenajată hăirupist, unde se pot admira câteva animăluțe împăiate din fauna locală, 2-3 costume populare românești și tot atâtea turcești, precum și câteva podoabe și unelte.

Despre insula Ada Kaleh și celelalte 2 așezări inundate informațiile erau vagi, iar culoarul pe care mergeam spre lifturile ce coborau în sala turbinelor erau expuse câteva tablouri cu fotografii ce reprezentau diverse aspecte din "viața" hidrocentralei.

Spre turbine am coborât însoțiți de 2 ghizi, îngesuindu-ne cam 15 oameni într-un singur lift- nu mi-a plăcut, dar eu oricum am oroare de înghesuială. Unul dintre ghizi ne-a prezentat câteva inforrmații tehnice, precum și date istorice cu privire la construcția hidrocentralei, modul de funcționare, asemănarea cu sora ei din Serbia etc.

Interesant pentru persoanele tehnice, eu mai mult am admirat paianjenii ce își făceau veacul pe platforma de unde admiram noi turbinele.

Mi-a plăcut însă opera de artă înclusă în acea sală, pe care o prezint mai jos. Poza nu este foarte reușită, find o fotografie a unei vedere pe care am achiziționat-o la plecarea din muzeu.

Compoziția reprezintă prietenia româno-sârbă, precum și hidrocentralele identce aflate una pe malul românesc și cealaltă pe cel sârbesc. Să aduci într-o hidrocentrală un strop de artă, asta chiar îmi pare fain!

De la muzeul Porțile de Fier I am plecat spre Orșova, un oraș cândva cochet. Orșova este situată pe malul lacului de acumulare Porțile de Fier I, în zona de vărsare a răului Cerna în Dunăre. Deși orașul are o istorie bogată, recunosc că motivul principal pentru care am oprit acolo a fost o mult dorită plimbare cu barca pentru a vedea de aproape chipul lui Decebal.

Spre norocul nostru am nimerit un barcagiu tare pontos și cu chef de vorbă, care ne-a povestit câte ceva despre fiecare obiectiv în parte și era mereu cu zâmbetul pe buze.

Chipul lui Decebal e măreț, e impresionant, dar mie una mi-a plăcut mai mult plimbarea în sine.

Pe traseu am mai avut ocazia să admirăm o mânăstie de măicuțe, o peșteră răcoroasă și o grotă cu vipere. Despre aceasta din urmă ghidul nostru ne-a avertizat că nu este neaparat indicat să o vizităm, tocmai pentru că e locul preferat al șerpilor veninoși.






De asemenea, aproape de mânăstirea despre care vă povesteam, cu ocazia celor 100 de ani de România, a fost inaugurată și un soi de operă de artă- vă las fotografia mai jos.

Pe fiecare monedă era portretul unor domnitori români

Imaginea de ansamblu, mai jos.

Plimbărica de la Orșova în cazanele Dunării (43 km) am făcut-o cu cei de la RoDan Nautica, pe care îi puteți vedea aici și pe care îi recomandăm din tot sufletul - am avut parte de cea mai faină plimbare!

În cei 43 de kilometrii am văzut statuia lui Decebal, cazanele Dunării, mânăstiea Mraconia, peștera Ponicova și tabula traiana. Tabula Traiana o puteți vedea mai jos.

Aceste Tabula Traiana reprezintă plăci memoriale, ridicate de împăratul roman Traian, atât pe malul românesc, cât și pe cel sârbesc. Plăcile au fost ridicate în cinstea victoriei Imperiului Roman asupra celui dac. Din păcate din cele 10 tabule, astăzi se mai poate vedea doar una.

Noi ne-am simțit tare bine și vă recomandăm cu drag o plimbare cu barca pe Dunăre.

Oful nostru cel mai mare a fost însă la capitolul mâncare - am mai spus asta, dar o să o tot mai spun. În afară de experiența de la Il Calcio Drobeta Turnu Severin, unde mâncarea a fost excelentă, dar servirea execrabilă, locurile unde se poate mânca pe bune sunt practic inexistente.

Desigur, este posibil să nu fi știut unde să căutăm (deși mă îndoiesc) dar zona aceasta stă foarte, foarte prost la capitolul mâncare. Mi-am făcut stocul de senvișuri pentru jumătate de an, că numai când aud acest cuvânt mă ia cu rău...

Lăsând însă punctele mai puțin pozitive la o parte, zona merită vizitată. În primul rând pentru că e parte din România și din noi, ca istorie colectivă și în al doilea rând pentru că e nevoie să coborâm din turnurile noastre de cristal și să luam pulsul României la fața locului.

Zona, deși cu un potențial enorm, este săracă- groaznic de săracă. Și tristă, lipsită de suflet și speranță. Iar asta și multe alte zone ca aceasta sunt România!