Recenzie Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici

"Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire."

Trebuie să vă mărturisesc că m-am gândit aproximativ o săptămână daca să fac sau nu această postare. Timp în care nici nu am prea putut să scriu pe blog,  drept pentru care am zis că e musai să vă vorbesc despre romanul Svetlanei Aleksievici (căci altfel riscam să nu mai fac postări).

Războiul nu are chip de femeie este o carte ce nu poate fi citită de oricine. Este altfel, profundă, încărcată de emoție și povești cutremurătoare.

Mult timp am trecut pe lângă acest roman în librării, considerând că este mult mediatizată, că nu aș găsi nimic interesant... dar am primit-o în dar și curiozitatea m-a biruit. Am început să citesc din ea și m-a cucerit!

Vă previn, citiți Războiul nu are chip de femeie când aveți ceva timp liber, căci este genul de carte pe care nu o puteți lăsa din mână până nu o terminați.

390 de pagini caleidoscopice, cu povești adevărate despre femei și război, despre moarte, viață și dragoste.

Războiul, cu toate grozăviile lui, povestit din prisma femeilor ruse, plecate să lupte pentru patrie! Lunetiste, medici, asistente sau bucătărese, toate au o poveste de spus. O poveste care însă pe mulți, mai ales pe bărbați, îi deranjează.

Pentru femei războiul are culoare, miros,  trăiri și simțăminte aparte, ce ochiului instruit al ostașului rus îi scapă.

Dragostea, viața, moartea, frica și mila se împletesc devenind una, contopindu-se cu femeia care este dispusă a-și da viața pentru partia ei dragă.

Între coperțile romanului puteți găsi câteva zeci de povești a sutelor de femei sovietice trimise pe front, să lupte împotriva germanilor. Copile de 16-18 ani, naive și neinstruite, trimise în prima linie, față în față cu atrocitățile celui de Al Doilea Război Mondial.

Povești cutremurătoare, ce de multe ori îți vor aduce lacrimi în colțurile ochilor, te vor face să te revolți ori să iubești cu eroina. Să îți amintești de prima iubire, de primul sărut... de data aceasta însă într-un decor puternic amprentat de război. 

Moartea și viața izvorăsc din același loc, se întrepătrund, făcându-le greu de deosebit. Un loc în care timpul trece cu totul și cu totul altfel, unde oamenii albesc peste noapte, loc în care nu exista trecut sau viitor, ci doar azi!

Deși am fost sceptică mult timp în ceea ce privește cartea Svetlanei, acum mă pot declara cucerită. Citind acest roman mi-am făcut o cu totul și cu totul altă impresie despre război și rolul oamenilor de pe front. O perspectivă total diferită de filmele artistice ori manualele de istorie. Vă recomand Războiul nu are chip de femeie doar dacă sunteți suficient de puternice să citiți povești cu adevărat cutremurătoare. 

La final, câteva fragmente din roman.

Când ne-am întors şi-am povestit în pluton ce se în tâmplase cu mine, s-a convocat o şedință. Organizato rul nostru de comsomol era Klava Ivanova, care-mi tot spunea: «De ăștia nu trebuie să-ți fie milă, trebuie să-i urăști».

Fasciştii îi uciseseră tatăl. Câteodată începeam să cân tăm, iar ea ne ruga: «Încetați, fetelor!» zicea. «Întâi să spulberăm năpârcile astea şi-apoi ne punem pe cântat.»

Nu dintr-odată… Nu dintr-odată am reușit. Asta nu e treabă de femei – să urăști și să omori. Nu e pentru noi… Trebuia să te convingi singură. Să-ți impui…“