Am înţeles...

 Este un moment, când cel aflat pe moarte ia o gură de aer. Se bucură de ea ca de un elixir sfânt, atât de preţios! Acea gură de aer, ea singură şi numai ea, pare să-l umple de viaţă... o vigoare atât de străină morţii.

În acea clipă, în acel moment de cumpănâ, mai scurt decât bătaia de aripi a unui fluture, când timpul pare că a stat în loc,  ai crede că şi-a revenit! Apoi, muribundul deschide ochii... şi tot ce mai poţi citi în ei, e resemnare! Resemnare în faţa inevitabilului, a Morţii!

În ochii lui citeşti nu cuvinte de rămas-bun, ci un sfâşietor “adio”, iar în ochii aţintiţi asupra-i, amalgam de emoţii: şoc, furie, iubire şi uneori... doar vid!

Mereu m-am întrebat ce anume se petrece în clipa aceea, răstignită parcă pe fitil de lumânare. Cu câtă sete înghite muribundul pocalul plin de aer ce viaţa i-l întinde, cu cât dor şi patos îşi umple pipetul de miracolul fragil al vieţii... Ştie el oare că e ultima sa clipă; vrea să-nghită, să-nchidă-n sine viaţa toată, sau e în fapt, eliberearea sufletului?!

Cu ochii închişi, asemenea unui îndrăgostit, îi dă un ultim sărut vieţii? Este atâta împăcare, atâta calm şi linişte… şi totuşi simţi cum pluteşte-n aer deznodământul unei drame.

Şi-şi deschide ochii! Ochi de vid şi despărţire… ştii că nu a mai rămas nimic! Apoi, se stinge, asemeni unei ploi de vară, lăsând în urmă lacrimi- râuri şi şiroaie, suflete rănite, case răvăşite-cuiburi părăsite!

El pleacă…, nu mai ştie, însă în urmă-i doar dor şi vijelie…

Şi nu credeam ca pân-acuma să văd atâta moarte în cât să pot a spune cum stă la căpătâie, de veghe, privind indiferent la drama ce se joacă, aşteptând cuminte, ca un alt suflet să-şi adauge la şiragul cenuşiu de perle- ea, Moartea!

Dar viaţa, m-a dus pe drumul ăsta, un spectru prin spitale, veghind şi eu ca Moartea, la capete bolnave.

Ea- aduce iarnă, eu- ofer alinare… rău nu e fără bine, suferinţă făr de alinare. Noi, halate albe, adesea fără nume, doar chipuri memorate-n albumul vieţii, purtând pe mâini gingaşe, un strop de alinare!

Surâsuri amorţite de vaiet de durere, când dulce alinare, când crudă neputinţă! Şi totuşi, împăcaţi c-aducem stropi reci de rouă pe pietre de morminte…

Vedeţi, cunosc prea bine privirea resemnării, ştiu să citesc în irişi decizia plecării. Şi n-am crezut vreodată, c-am să regret în viaţă, puterea de a şti, cine urmeaz-a fuge!

Dar într-o primăvară, cu cântec de cocor şi soare cald de mai, am ştiut că-n viaţă, nu-i blestem mai mare a-i alina pe alţii, dar nu şi pe tine...

Sclipiri d-argint şi soare, jucau pe valul mării, cântec şi veselie, parfum de liliac şi prospeţimea vieţii… Şi parcă din neant, te-am zărit pe Tine! Acelaşi chip de înger, acelaşi surâs dulce, de parcă anii vieţii pe tine te uitase…

Ce dulce revedere, cuvinte de iubire, fărâme de ţi-aduci aminte! S-a dus şi soarele şi cântul, pe cer au apărut stele, iar noi ne purtam iară, ca-n prima primăvară!

           

Şi ne-am oprit sub lună, ea chipu-ţi lumina; două făclii albastre, aprinse de dorinţă. Eram ca fermecată, iarăşi îndrăgostită, plutire şi speranţă, visam la încă-o şansă!

Dar vai, ce crudă-i viaţa! Acum îţi dă mieroasă să sorbi cu încântare din cupa fericirii, ca mai apoi tribut tu să-i plăteşti cu lacrimi.

Cum mă priveai atuncea, dorinţă pătimaşă… o, sfinte, aceeaşi groaznică privire a muribundului în faţa Morţii!

M-ai luat uşor de mână, m-ai strâns atent în braţe… şi inima-mi plângea tăcută-n pieptu-mi… Voiam să sper la noi, dar cunoşteam prea bine privirea resemnării!

Am stat la tine-n braţe, oh, dulce cazemată, parfum de fericire şi dragoste curată- o clipă doar îmi va  rămâne la anii bătrâneţii.

Am fost un singur suflet sub bolta argintată, doi oameni, doi străini aproape, dar inimile noastre, au devenit atuncea UNA!

Eu am rupt vraja, când ţi-am luat mâna-n mână şi te-am privit în ochi- albastru cer de mai. M-am ridicat pe vârfuri şi am depus pe frunte-ţi, cu mare pioşie, o caldă sărutare, şoptindu-ţi la ureche “ştiu că renunţi la mine...”

M-ai strâns atunci în braţe cu-atâta-nsufleţire, m-ai luat la pieptu-ţi cald ca într-o ocrotire. Sărut de foc mi-ai dat atuncea de parcă într-o clipă, voiai ca viaţa toată s-o 

pui în sărutare. Şi patos şi dorinţă, atâta exaltare, când două guri cu poftă s-au întâlnit sub aştrii!

Cât aş fi vrut ca timpu’ atunci să se oprească, să nu mai existăm decât înlănţuiţi de patimă nebună.

Şi totuşi... am deschis ochii! Doamne, ce durere m-a cuprins de-o dată! În ochii noştrii am văzut Agonia, nu dulce-a resemnare...

O adiere rece a pus timpu-n mişcare, doi oameni în clepsidră, când tu curgi spre vale, eu-s în vârf de culme.

Ne mai ţineam de mână, încă mai era luptă, dar anii, timpul, lumea- ridicau repede ziduri!          

Simţeam cum mâna vieţii mă trage dinspre tine- priviri deznădăjduite eu aruncam spre tine.

Nu aşteptam decât să spui „rămâi”, dar în urma-mi ai închis uşa; singur cu deznădejdea ai rămas să-ţi împarţi soarta...

De-atuncea, doi muribunzi prin lume, prieteni cu deznădejdea călătorim prin viaţă, pe alţii alinându-i 

            Şi-am înţeles atuncea, însemnătatea care o ia viaţa-n mintea celui aflat pe patul morţii!



-Textul imi apartine in intregime-