duminică, 29 mai 2016

Frânturi de... nemurire

Cred că am avut cu toţii, măcar o singură dată în viaţă sentimentul acela de măreţtie, de forţă şi convingerea că suntem stăpânii întregii lumi! Eu cu siguranţă am trăit senzaţia asta, doar că lumea mea, imensă, la vremea aceea era curtea străbunicii mele! O mare parte a universului copilăriei mele fiind strâns legat de tărâmurile nămoleştene...
Privesc în urmă, cu oarecare melancolie şi realizez că lumea care la vremea aia, când eram doar cât un purice, mi se părea nesfârşit şi plină de mistere. Acum însă îmi dau seama cât de limitată era de fapt şi ca doar naivitatea mea de copil o făcea să semene cu tărâmurile de basm. Şi ce e mai trist, am descoperit că matematica se aplică de minune şi la viaţa noastră simplă, de zi de zi. Iar ecuaţia e simplă, lumea şi eu suntem două elemente invers proporţionale. Cu cât cresc, cu atât îmi dau seama că ograd mamaei era ca o alta oricare, că era limitată, iar gardurile curţii nu însemnau capătul lumii! Asta e, ne învaţă şi şcoala ceva... ne foloseşte matematica şi în viaţa de zi cu zi.



Știu însă că nu voi uita aventurile demne de Robinson Crusoe pe care le-am trăit pe acele melaguri.
Ţin minte şi acum bucuria cu care aşteptam vacanţele la mamaia, emoţiile pe care le trăim pe drumul spre casa ei... drumul care deşi acum ştiu că nu e lung, îmi părea că durează ani! Chichotelile de bucurie în momentele în care maşina trece peste un deal şi simţeam un gol în stomac şi nerăbdarea care punea stăpânire pe mine în momentul în care vedeam primele sclipiri argintate ale Siretului. Şi cu siguranţă nu o să uit locul în care mâncam cele mai delicioase mure, adunate chiar de mine, din grădina străbunicii într-o răbufnire de entuziastm... Sunt sigură că la finalul marelui cules eram mânjită toata de mure, dar fructe mai gustoase ca alea nu am mâncat nicăieri şi ştiu că nici nu voi mânca pentru că acum le lipseşte dulceaţa copilăriei.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri prima porumbă mâncată! Mi-a făcut gura pungă, dar după asta nu mă mai dezlipeam de copac...
Sunt la fel de reale şi proaspete şi expediţiile la Siret, mereu încununate de câte o aventură, dar cea pe care mi-o amintesc cel mai bine e când am intrat plină de elan în nisipuri mişcătoare şi s-a străduit bunicu să ma extragă de acolo.... Sunetul vântului prin plopii după marginea apei, muzică pentru suflet şi trup! Fiinţe de basm ce îşi aveau lăcaşul acolo şi pe care muream de nerăbdare să le întâlnesc. 



De cele mai multe ori întâlneam cai şi vaci...



... şi pentru că veni vorba de vaci... nu cred că se compară nimic cu gustul laptelui crud, proaspăt muls, cald şi plin de bulbuci, lapte pe care îl beam în fiecare seară când mergeam în vizită la vecinii mamaei. Dădeam instant o cană mare, de tablă, pe gât şi apoi puteam să fug iar la joacă.
De la Nămoloasa mi-am procurat cele mai ciudate animale de companie! Un pui de şarpe care nu a scăpat de insistenţele şi încăpăţânarea mea şi prins de tata şi-a avut domiciliu într-un borcan până a crescut prea mare şi a trebuit să îl decazăm şi trimite pe baltă. Şoricei grăsuţi, găsiţi în leasa cu porumb, crescuţi în borcane, cu pâine şi biscuiţi furaţi din cămară... până când la insistenţele mamei îşi recăpătau libertatea sau până când reuşea pisica noastră să pătrundă în casă şi să se ospăteze... atunci era dezastru! Şi trebuiau găsiţi noi şoricei.



Mergeam şi la pescuit, cu vecinul de alături... om bătrân... doar că pescuitul nostru era mai hazliu! Ne trebuiau doar ceară, sfoară şi chef de râs. Aaa... şi vederea ageră pentru că trebuia să indentificăm toate găurile din pământ, să băgăm ceara în ele, să ne târâm pe burtă prin praful gros şi să aşteptăm să prindem vriun greiere sau vriun paianjen. Evident, nu am prins nimic, dar mersul pe burtă prin praful gros era o activitate tare distractivă! La fel şi momentele în care credeam că am tras marele loz!
Tot aici am învăţat cum să identific unde anume se află avionul pe cer, dacă văd o dâră mare, albă, lungă, ca un nor deşirat! Băiatu vecinului cu greierii a fost cel care mi-a arătat marele secret al identificării avioanelor şi tot el era şi dădaca mea. Peste tot eram şi eu... sau mă rog, aproape peste tot... Dar mă plimba peste tot cu bicicleta. La magazinul de la şosea, pe păşunea pentru vaci de lângă cimitir... sper doar că nu am fost o companie prea... răzgâiată!
Ce să mai zic că eram gustarea preferată a paianjenilor şi insectelor de toate felurile... era imposibil să am doar o pişcătură! Şi nu vreţi să ştiţi cât de uriaşe erau! Deşi acum nu mă miră că eram atacată în aşa hal...la cum umblam prin grădină, prin vie şi prin chilere toată ziua. Deja eram prietenă la cataramă cu toate găinile din curte şi în fiecare seară mă întorceam cu poalele pline de ouă. Şi să vă spun un secret! Sub cuibarul găinii, în chiler, erau îngropate sticlele cu vin! Doamne, îmi păreau rubine când le scoteau ai mei de sub pământul rece, negru... iar sticlele alea cu vin roşu străluceau ca adevărate bijuterii şi erau reci şi parfumate! 



Da să vă spun ce mâncare delicioasă serveam, preferata mea de fapt! Pui la ceaonel şi plăcintă cu brânză făcută pe lampa cu gaz... un deliciu! Credeţi-mă nu se compară nimic cu meniu ăsta şi cu apa rece, cristalină, adusă de la fântăna de vis-a-vis şi pusă la păstrare sub salcâmul din faţa casei...

Pot să spun că am avut totuşi întreaga lume la picioare... lumea aia mică a unei curţi de ţară, unde ne adunam cu toţii şi ne jucam de-a... de-a mama şi copilu, de-a cântăreţii şi dansatorii... şi câte şi mai câte. Zburdam liberă prin grădini şi pe uliţe, pe malul apei şi pe diguri, fără frică, fără griji, doar cu sufletul meu pur de copil! Eu şi restul copiilor.
Pot spune că am învâţat ce e libertatea, ce sunt datinile străbune, superstiţiile din bâtrâni şi poveştile satului... şi le ţin pe toate bine strânse în căpuşorul meu, pentru că detest să uit şi pentru că iubesc amintirile!



Şi da, am fost un copil norocos! Nu vreau să par cinică sau răutăcioasă ori învechită, dar îi compătimesc pe copii din ziua de azi, a căror lume se rezumă la un monitor, fie el de televizor, calculator, tabletă, etc.
Nu se compară nimic cu veselia naturii, a găştilor zburdalnice de copii care cutreierau coclaurii, râdeau, glumeau, apoi mâncau cu toţii, împreună şi continuau joacă până târziu în noapte!
Nici nu ştiam ce e ăla televizor şi nici nu mă interesa pentru mine era mai mult piesă de mobilier... Cred că e important pentru un copil să aibă o perioadă a lui, în care să alerge pe dealuri, să se ascundă prin lanurile de cereale ale câmpiilor, să se piardă în desişul pădurilor, să înveţe să comunice cu natura, să o iubească, să o asculte, dar cel mai important să o iubească. Şi aşa se va iubi şi pe sine mai mult.
Eu, clar, le rămân recunoscătoare celor care mi-au oferit o copilărie atât de colorată! Şi ar mai fi multe de povestit, doar că aici vorbim doar de... frânturi de Nămoloasa!



Şi aşa, de final, vă arăt barza de sus, să aveţi noroc şi picioarele usoare!  

8 comentarii:

  1. Trebuie sa ma duci si pe mine pe acolo, sa vad plaiurile copilariei tale.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Organizam o mica excursie cu mare drag. Poate cand se coc murele... acolo au cel mai bun gust!

      Ștergere
  2. Ce vremuri bune. Lucrurile parca erau mai usoare atunci.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. As raspunde cu da, insa fiecare perioada cu farmecul ei, nu?

      Ștergere
  3. "pentru că detest să uit şi pentru că iubesc amintirile!" totaaal de acord cu tine, si sa nu mi se mai spuna ca traiesc in trecut, pentru ca nu e asa. Doar imi iubesc amintirile :)
    Mi-au trebuit cateva zile sa citesc postarea, Amelia. Te citesc mereu, dar o dai pe viteza si eu nu am timp, si pana la urma raman deschise cateva pagini de ale tale :))
    Scrii frumos. Te pup cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din suflet pentru aprecieri, fac atat de bine la inimioara. Si da, nici mie nu imi lace sa mi se spuna ca traiesc in trecut, pentru ca nu e asa. Insa amintirile alea imi fac bine. Casa bunicilor, gustul copilariei, jocurile de atunci, tot. Iar atunci cand sunt prost dispusa, imi fac bine aceste aduceri aminte.

      Ștergere
  4. N-am fost niciodata pe malul Siretului, doar pe malul Muresului (Eu sunt din Transilvania), dar se pare ca avem multe in comun. :)
    Foarte frumoase imagini, sper sa ajung si eu odata!!! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu pe malul Muresului, asa ca poate facem un schimb de experienta. Mereu imi place sa vad locuri noi- cu timpul stau cam prost...

      Ștergere