Nu am mai abordat de foarte mult timp un subiect atât de important, dar din când în când cred că este benefic să ne oprim din tumultul de zi cu zi și să facem un mix exercițiu de introspecție...
Și cum urmează o scurtă vacanță, moment perfect de petrecut în sânul familiei, dar și un prilej minunat de a depăna amintiri, jocul Emoțiile mele poate fi ușor de "jucat" acum.
Aveți nevoie de o coală de hârtie, ceva de scris și mult-multă sinceritate, onestitate și tot ce mai intră în categoria lui sunt extrem de sincer cu mine.
Scopul exercițiului este acela de a vă gândi la timpul în care erați mici și ce emoții erau sau nu permise în familia voastră. Vă las mai jos și un exemplu, căci mereu e mult mai practic să discutăm concret, pe baza unui model.
Pătratul mare reprezintă emoția/e acceptate 100% în familie, pătrațele mai mici (curaj și frică) sunt cele parțial acceptate.
Asta înseamnă că părinții aprobau manifestarea fericirii sub orice formă a ei, dar în cazul curajului sau a fricii, deși vi se spune că e minunat sau trebuie să fii curajos, că e în regulă să îți fie frică ori că trebuie să te ferești de străini, aceste emoții erau acceptate pe jumătate.
Adică: e bine să fii curajos, dar nu tolerăm să te cațeri în cel mai înalt tobogan; trebuie să fii curajos, dar nu te lăsăm să pleci singur în tabără.
Sau frica e o emoție firească, tolerăm frica, dar te muștruluim când nu ești politicos cu vecinul nostru... Te ascunzi după fusta mamei și nu îl saluți, deși e vecinul nostru de atâta timp. Doar că în aceeași măsură mama și tata îți spuneau să te ferești de străini, să nu ai încredere în ei etc. Și vecinul pentru tine e un străin...
Pătratele separate ( inițiativa, furia, afecțiunea) reprezintă emoțiile ce nu erau tolerate în familie. Și nu doar că nu erau tolerate, dar erau și sancționate ori de câte ori apăreau, ori din start nu se discuta despre ele.
De exemplu, într-o familie în care tristețea nu era tolerată, este posibil ca atunci când copilul începea să plângă, să fie certat, trimis în cameră ori să se încerce să i se schimbe dispoziția pentru că nu dădea bine un copil trist în familia X...
Cu ce ne ajută acest exerciți!?
Dacă reușim să fim onești cu noi și să construim imaginea de ansamblu a emoțiilor acceptate/neacceptate în familie, putem să înțelegem de ce în prezent reacționăm într-un fel sau altul față de ele.
Astfel, dacă în copilărie nu erați consolat când sufereați, este foarte probabil ca acum, ca adulți, când vedeți pe cineva plângând, să vă deranjeze manifestarea lui, chiar să vă irite și să vă fie extrem de greu să tolerați astfel de persoane în preajmă.
Și ce avem cel mai mult de învățat de aici e faptul că nu există emoții bune sau rele. Avem nevoie de toate și trebuie să le acceptăm, să ne descurcăm cu ele și să îi învățăm și pe cei din jur să le gestioneze. Asta desigur, dacă vrem o generație responsabilă, matură și cât mai puțin frustrată.
Și cum urmează o scurtă vacanță, moment perfect de petrecut în sânul familiei, dar și un prilej minunat de a depăna amintiri, jocul Emoțiile mele poate fi ușor de "jucat" acum.
Aveți nevoie de o coală de hârtie, ceva de scris și mult-multă sinceritate, onestitate și tot ce mai intră în categoria lui sunt extrem de sincer cu mine.
Scopul exercițiului este acela de a vă gândi la timpul în care erați mici și ce emoții erau sau nu permise în familia voastră. Vă las mai jos și un exemplu, căci mereu e mult mai practic să discutăm concret, pe baza unui model.
Pătratul mare reprezintă emoția/e acceptate 100% în familie, pătrațele mai mici (curaj și frică) sunt cele parțial acceptate.
Asta înseamnă că părinții aprobau manifestarea fericirii sub orice formă a ei, dar în cazul curajului sau a fricii, deși vi se spune că e minunat sau trebuie să fii curajos, că e în regulă să îți fie frică ori că trebuie să te ferești de străini, aceste emoții erau acceptate pe jumătate.
Adică: e bine să fii curajos, dar nu tolerăm să te cațeri în cel mai înalt tobogan; trebuie să fii curajos, dar nu te lăsăm să pleci singur în tabără.
Sau frica e o emoție firească, tolerăm frica, dar te muștruluim când nu ești politicos cu vecinul nostru... Te ascunzi după fusta mamei și nu îl saluți, deși e vecinul nostru de atâta timp. Doar că în aceeași măsură mama și tata îți spuneau să te ferești de străini, să nu ai încredere în ei etc. Și vecinul pentru tine e un străin...
Pătratele separate ( inițiativa, furia, afecțiunea) reprezintă emoțiile ce nu erau tolerate în familie. Și nu doar că nu erau tolerate, dar erau și sancționate ori de câte ori apăreau, ori din start nu se discuta despre ele.
De exemplu, într-o familie în care tristețea nu era tolerată, este posibil ca atunci când copilul începea să plângă, să fie certat, trimis în cameră ori să se încerce să i se schimbe dispoziția pentru că nu dădea bine un copil trist în familia X...
Cu ce ne ajută acest exerciți!?
Dacă reușim să fim onești cu noi și să construim imaginea de ansamblu a emoțiilor acceptate/neacceptate în familie, putem să înțelegem de ce în prezent reacționăm într-un fel sau altul față de ele.
Astfel, dacă în copilărie nu erați consolat când sufereați, este foarte probabil ca acum, ca adulți, când vedeți pe cineva plângând, să vă deranjeze manifestarea lui, chiar să vă irite și să vă fie extrem de greu să tolerați astfel de persoane în preajmă.
Și ce avem cel mai mult de învățat de aici e faptul că nu există emoții bune sau rele. Avem nevoie de toate și trebuie să le acceptăm, să ne descurcăm cu ele și să îi învățăm și pe cei din jur să le gestioneze. Asta desigur, dacă vrem o generație responsabilă, matură și cât mai puțin frustrată.
Așadar, cum va arăta planșa ta de introspecție emoțională!?
Da, ai dreptate! Ma regasesc in aceste randuri.
RăspundețiȘtergereMa bucur sa aud asta :)
ȘtergereInteresant "jocul" tau ... dar cine are timp ptr el?
RăspundețiȘtergereCand ne vedem poate o data in an ... cine sa se joace? :))
Florii cu bucurii, Amalia draga!
Nu se joaca in familie ori cu familia... doar ca amintirile pe care familia reuseste sa le starneasca sunt o baza buna pentru a pune in practica "jocul"
Ștergere