File de iubire

Când aveam fundițe-n păr și rochițe cu buline,

Visam la marea iubire, 

Ca-n romanele citite pe sofa de străbunica.

Am crescut cam repejor

Și cu mare bucurie rochița de școlăriță am îmbrățișat.

Dar la visul de iubire tot n-am renunțat.

La liceu, cu lumea-n cap și speranțe de-mplinire,

Am fugit după iubire...

Doar că lesne mi-am dat seama că nu-i totu' ca-n romane

Și tare m-am supărat pe romanele citite,

Pe poveștile trăite și personajele iubite.

Dar când timpu a mai trecut

Și mai mare am crescut,

Ușor am realizat că mitul despre iubire

Poate fi înfăptuit lângă omul potrivit.

De-a lungul timpului, dar mai ales în facultate, am învățat că un bun scriitor este acela care a cunoscut viața cu tot ce presupune ea: greutăți, bucurii, suișuri și coborâșuri, durere și fericire, lacrimi, agonie, disperare- dar nu s-a lăsat înfrânt de ele, ci le-a împletit cu măiestrie în povești inedite, ce fac delicul publicului. Și asta tocmai pentru că cititorul își găsește refugiu în paginile cărților, se regăsește în bucuriile sau nesiguranța unui personaj, trăiește cu fiecare pagină devorată.

Adevărat sau nu, consider că un scriitor se inspiră cu certitudine din viața de zi cu zi, din propriile experiențe, din tot ce îl înconjoară. Iar atunci când ai norocul să citești un roman scris de o femeie, ba chiar mai mult, de o româncă, sentimentul de apartenență, de asemănare și contopire cu personajele este aproape palpabil.

De acest sentiment am avut parte când am citit cărțile autoarei Sidonia Drăgușanu! Având în centru relația de cuplu, frumusețea ce se naște din dragostea dintre un bărbat și o femeie, cu un twist: totul este văzut, spus și simțit din perspectivă feminină. Și cum să nu îmi placă mie, ca femeie, asta?!

Și dacă ar fi să-mi rezum viața alegând două dintre operele Sidoniei Drăgușanu, ar fi simplu: începutul ar fi definit de "Într-o gară mică", urmând Jurnalul Aurorei Serafim.

Despre iubire au "cântat" mulți: poeți, scriitori, muzicienii, filozofi și chiar psihologi. Toți suntem în căutarea acelei iubiri ideale, a sentimentului sublim care să ne transforme, să ne înalțe și să ne facă pe deplin fericiți.

Jung încadra iubirea în tema principală a arhetipurilor, Freud accentua importanța esențială a acesteia, iar cele mai bune cărți și filme sunt cele care ne vorbesc despre iubire. Importanța relațiilor de cuplu, trăirile înălțătoare provocate de pasiunea pură și frumosul vals al personajelor Sidoniei sunt de-a dreptul fermecătoare.

De la primii pași timizi, adolescentini în oceanul uriaș al iubirii pe care îl găsim în Într-o gară mică, la dragostea zbuciumată, fără de speranță și la adevărata împlinire din Jurnalu Aurorei Serafim, oricare dintre noi, ca femeie, ca iubită, ca soție, putem afirma că am trecut măcar o dată prin tot acest vârtej de trăiri.

Împlinirea desăvărșită, aproape perfectă din iubire este un adevărat balsam pentru suflet, este acea dragoste ce se apropie de mitul mult căutat, căci fiecare poveste creionată de scriitor își găsește corespondent în realitate. 

Și fie că te numești Aurora, Luiza, Dudu sau Amalia, inima fiecărei femei caută același lucru- dragostea care să o împlinească! Tocmai din această dorință sau poate chiar nevoie a noastră, a femeilor, pe parcursul vieții purtăm, rând pe rând, numele și măștile personajelor Sidoniei, așa cum poate, la rândul ei Sidonia a făcut și ea.

Recunosc, în adolescență am fost Luiza din romanul Într-o gară mică, întrăgostită până peste cap de cine nu trebuia.... iar acceptarea adevărului și destrămarea mitului mi-a frânt inima. Așa cum inima Luizei nu a mai fost niciodată la fel după pierderea primei iubirii. Toată furtuna de sentimente, de la primii fiori ai dragostei, la jocurile inocente, la nesiguranță și gelozie, nopți nedormite, pierdere, compromisuri, nimic nu îmi este străin. 

Dacă Luiza a ales să fugă acasă, eu m-am refugiat în cărți și în învățătură. Nu am mai vrut să cunosc iubirea pentru o lungă perioadă de timp și nici pe cel și cea care mi-au făcut inima țăndări. M-am simțit mică, neînsemnată, un soi de rățușca cea urâtă și consideram că nimeni, niciodată nu trebuie să mai primească iubirea sau încrederea mea. Frica de a mai iubi după ce ai fost trădat, după ce ai suferit și ai crezut că nu te mai poți ridica niciodată din pat și că viața nu mai înseamnă nimic este aproape paralizantă.

În aceeași măsură însă, tată această experiență te maturizează. Și după un timp, după ce durerea se mai stinge, apare și conștientizarea. Renunțarea la vechiul "eu" și metamorfozarea din fată în femeie. Aceeași transformare prin care a trecut și Aurora Serafim, deși își interzisese să mai iubească, să mai creadă în fericire și în împlinirea în doi.

Regăsirea curajului de a iubi e treabă serioasă, dar care, așa cum însăși Aurora realizează, nu ține de noi ca femei! Bărbatul acela perfect, blând, răbdător, acel Făt-Frumos aproape mitic face toată treaba. Câștigă inima femeii prin felul său de a fi, blând, candid, răbdător și dispus să se ofere cu totul, necondiționat.

E o muncă grea, teribil de grea, atât pentru el, cât și pentru noi, femeile! Noi, pentru că avem inima rănită și ne temem să o mai încredințăm cuiva, iar pentru EL că trebuie să demonstreze iar și iar că e altfel.

Recunosc, am fost o Luiza și mai apoi o Aurora. Și mi-a fost frică să mai iubesc, să mai am încredere, să mai fiu sinceră. Renunțasem să mai cred în iubire și o credeam cu desăvârșire un mit, că nu e de mine, că nu o merit, că nu voi găsi niciodată fericirea în doi. 

Dar asemenea Aurorei, bărbatul mitic mi-a ieșit în cale, aștepta să mă trezesc și să mă trezească, pentru a fi noi doi în afara lumii. Și a reușit știind să fie altfel, știind să fie iubitor- dăruind fără să aștepte ceva la schimb, acceptându-mă așa cum sunt, cu defecte și calități. Am reușit, la fel cum a reușit și Aurora, să-mi deschid inima și ochii, acceptându-mi într-un final dreptul la fericire.

Și chiar dacă poveștile Sidonei Drăgușanu vorbesc despre femeile în literatura interbelică, pentru mine istorisirile ei sunt mai palpabile ca niciodată. Ele nu îmi vorbesc despre vremuri apuse, ci despre realitate. Căci iubirea, frica și bucuria sunt aceleași, indiferent de timp. Au norocul ori ghinionul de a fi atemporale, așa cum și noi doi am devenit după ce ne-am găsit.

Sunt poate un soi de caleidoscop alcătuit din bucăți colorate de suflete de femeie- de acum și de atunci- din trecutul meu, din scrierile Sidoniei, din prezent și poate din viitor. Dar felul în care piesele se îmbină sunt cele care formează unicitatea personajului; căci fiecare este personaj principal în propria poveste de iubire...

Și dacă am învățat ceva din povestea mea și cele ale Sidoniei, ei bine, este că ajungi să atingi perfecțiunea atunci când încetezi să mai cauți corespondentul mitului în realitate și îți urmezi inima: căci pentru fiecare mitul este compus din ingrediente diferite.

Iar acum, asemeni Aurorei, pot spune că nu îmi mai pasă dacă mitul este real sau nu, căci trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste! Iar asta o datorez tuturor experiențelor, cărților și poveștilor de până acum. Așadar, trăiți-vă viața așa cum este ea, nu căutați să o faceți perfectă, căutați doar să o faceți a voastră și așa mitul iubirii perfecte va fi cu adevărat împlinit. Căci fiecare mit are și o părticică de adevăr, iar acest adevăr ne aparține.

Iubiți-vă, iubiți și scrieți-vă propria poveste! Condeiul ne aparține!

Articol scris pentru Super Blog 2019, ediția de primăvară.