Proză scurtă - Te-aș fi iubit...

În decembrie am fost tentată de Facebook să particip la un concurs de proză scurt și după vreo 3 zile de gândire, până la urmă mi-am luat inima în dinți, am compus un text și l-am trimis.

De câștiga nu am câștigat nimic, dar măcar am îndrăznit. Și pentru că totuși m-am străduit destul de mult să compun textul, mi-am zis că merită să îl public și să nu se piardă în neant.

Tema concursului pornea de la o fotografie, o să o postez mai jos, iar textul ce va urma este creație proprie.

Copyright: Joseph Eid—AFP/Getty Images

Te-aș fi iubit...

Firicele diafane de praf se cerneau în umbra amurgului, fără să le pese de timp și spațiu, pierdute oarecum într-o atemporalitate caleidoscopică. De la parterul vilei răsunau acordurile orchestrei, clinchete de veselă și șoapte purtate de adierea amurgului ce se apropia...

Hendrich trăgea nervos din pipa primită cadou la cea de a douăzeci și opta sa aniversare, gândurile purtându-l spre țara sa natală, spre timpurile în care viața era mult mai simplă, iar lui îi era mult mai ușor să zâmbească. Fumul dulceag acaparase oarecum camera, intrând într-un joc hipnotic cu particulele de praf, lumina ce se strecura de afară și frânturile de conversație; un amestec haotic, asemeni vieții, se gândi bărbatul. Deși nu își dorea să o spună cu voce tare, ori măcar să o recunoască, în ultima vreme se simțea exact ca un firicel mic de praf, ca o frunză purtată în vânt... dezrădăcinat și înstrăinat, fără un cuvânt de spus, smuls din țara pe care o iubea atât de mult și trimis la mii de kilometrii depărtare! Nu din voința lui ori măcar a familiei, nu pentru că ar fi făcut ceva greșit, ci doar pentru că așa erau ordinele. Ordine pe care nu le putea discuta, ordine ce trebuiau executate și atât! Crezuse că o dată cu trecerea timpului avea să îi fie mai ușor, însă misiunea se dovedise a fi una dificilă și dorul de casă stăruitor, acut- un ghimpe înfipt în inimă ce nu îl lăsa să facă nicio mișcare.  Și după ce că trebuia să îndure toate astea, toate ordinele stupide și ilogica gândirii altora, îi era imposibil să găsească o ancoră ori măcar o idee, o persoană care să îl motiveze să îi placă țara în care aterizase.

Prietenii care mai erau încă în viață, prietenii adevărați, cei de acasă erau împrăștiați care încotro, fiindu-i destul de greu să mențină legătura cu ei; iar ororile prin care trecuseră lăsaseră semne adânci, ce cu greu puteau fi date uitării. Aici era singur, localnicii se raportau la el ca la un intrus, un străin venit să spioneze ori să facă pe șeful, iar cei pe care îi avea în subordine, proprii confrați, preferau să păstreze distanța... Hendrich nu se mai simțise niciodată atât de singur, iar asta adăuga un spin în plus la cel al dorului de casă. Dacă stătea să se gândească mai bine nici nu știa care dintre cele două erau mai rele... deși uneori singurătatea îl durea mai tare ca orice altceva. Nu era ca junghiul permanent al dorului, nu era sufocantă, dar îl învăluia într-o mantie jilavă, neagră și atât de grea încât atunci când plumbul greu al singurătății îl îmbrățișa asemeni unei cripte, murea puțin câte puțin, lăsându-și sufletul pradă disperării.

Și deși ziua fusese una frumoasă, fără cine știe ce incidente, Hendrich simțea cum pelerina de plumb se strânge în juru-i atât de strâmt, încât amenința să îi înlocuiască întreaga ființă cu deznădejde pură. Un moment cât nu se poate de nepotrivit, dar nu așa este mereu, gândi el... Dintre toate zilele, dintre toate momentele, tocmai azi nenorocita de singurătate trebuia să îl înghiontească, să îl muște, să îi sfâșie inima, să îi amintească de tot ce a lăsat în urmă! Tocmai azi, când i se impunea să zâmbească, să iasă din cochilia lui și să îmbrace mantia amabilității, să țină discursuri stupide – să își reprezinte țara cu mândrie,  să fie un exemplu pentru toți tinerii! Halal moment, cânt tot ce își dorea era să fumeze din pipă și să bea o tărie în compania prietenei lui, Singurătatea.

Nu putea face asta și uniforma de gală, nou-nouță, ce stătea ca un spânzurat agăță de ușa dulapului ținea să îi amintească cu încăpățânare că în doar câteva momente era nevoit să își abandoneze pipa, să se ferchezuiască și să dea dovadă de patriotism, devotament, determinare- o mască teribilă dar necesară.

Afară se înserase deja, stelele pălpâiau timid deasupra mării învolburate, iar luna își ițea timidă fața noduroasă, când cineva bătu la ușă. Hendrich nu se sinchisi prea mult, preferând a se preface că nu aude și continuă să își aranjeze frizura ce se încăpățâna să nu respecte standardele nemțești ale vremii. Cât regretase că fusese silit să își tundă buclele blonde și să renunțe la barba lui bălaie și cât de mult ducea dorul brizei sălcii de acasă, briză ce îi alina mereu inima... cât ar fi dat să fie acum pe malul mării nu în camera asta! Mai că îi venea să se strecoare pe geamul larg deschis, să renunțe la mascarada festivă și să se piardă în noapte, ba chiar pusese un picior peste pervazul lăcuit, când ușa se deschise brusc și în prag apărură o sumedenie de panglici roșii prinse de un păr ce stătea în toate direcțiile. Pentru prima oară în mult timp izbucni în râs și simți că puțin-puțin ghimpii din inima lui se mai domolesc.

Fata rămăsese în ușă surprinsă, cu gura căscată, dorindă să spună ceva, dar redusă la tăcere de uimire. Moment în care Hendrich realiză că încă era încălecat peste fereastră, cu zâmbetul încă pe buze și surprins poate, într-un moment mult prea penibil, drept pentru care încercă să dreagă cumva busuiocul...

-          Am crezut că cineva încearcă să escaladeze clădirea și să apară neinvitat la gală. Era de datoria mea să verific... Totuși nu se intră așa într-o cameră, nu ai fost învățată că nu se cade să dai buzna în odaia unui bărbat?

De data aceasta fu rândul fetei să se arate amuzată și arțăgoasă în același timp, iar tonul calm și decis pe care răspunse, contrastă cu delicatețea pe care Hndrich o asociase tinerei.

-          Bat la ușă de ceva timp fără să primesc un răspuns, așadar am considerat de datoria mea să verific că sunteți în siguranță și am intrat! spuse cu un zâmbet ștrengăresc fata.

-          Pesemne că eram concentrat la ce se întâmplă afară și nu am auzit. Te rog să îmi spui pentru ce ai venit- doar e de datoria noastră, a tuturor să fim bine informați, domnișoară...?

-          Maria! Râmbu Maria. M-a trimis mama să vă informez că au sosit toți oaspeții și sunteți așteptat în sala cea mare. Au venit și câțiva soldați din plutonul dumneavoastră...

Așadar tânăra era fata gazdelor... cine ar fi crezut că așa părinți rigizi ar putea avea o copilă atât de... altfel. Căci altfel era tot ce îi venea în mintea când se uita la tânăra de 19 ani ce stătea zâmbitoare în pragul ușii, fluturând fără ca măcar să își dea seama o panglică desprinsă din rochia din mătase crem. Mai mult un drăcușor de fată, nu o domnișoară înțepată, cu figură inexpresivă și obosită cum tot întâlnise de când era în țara asta... doar că în timp ce mintea îi fugea la Maria, nu mai ascultă ce aceasta încerca să îi spună...

-          Domnule, s-a întâmplat ceva?!

-          Hendrich, nu domnule, te rog! Spune-le că voi coborî imediat. Mai am câteva lucruri de aranjat.

Maria se suci pe călcâi, pregătindu-se să plece în pas săltat, iar când ușa se închidea în urma ei, îl auzi pe Hendrich:

-          Maria, așteaptă... vei fi și tu la gală?!

-          Nu, părinții nu îmi dau voie. Voi sta în camera mea, în aripa opusă, doar am încercat să vă spun... Dar nu mai termină propoziția și o tuli pe trepte, trântind ușa în urmă.

O bucățică de tencuială se desprinse de la bufnitură și fără să își dea seama de ce, uitându-se la bucățica ce plutea prin aer, Hendrich se simți la fel de lipsit de viață și de vlagă. Pentru o secundă sperase că seara aceea putea fi altfel. O secundă mică, suspendată parcă pe aripile timpului.

Mai lipsit de chef ca oricând, își puse chipiul pe cap, trase aer în piept și păși pragul. Lăsă în urmă, fără să întoarcă privirea, refugiul camerei sale, luna ce îi zâmbea de la fereastra larg deschisă și o porni spre scările de marmură ce duceau la sala de gală. Când coborî însă prima treaptă, când muzica se întrerupse și toți ochii se îndreptară spre el, știu că din seara aceea nimic nu va mai avea să fie la fel!

Poate gândul că doar câteva ore îl mai despărțeau de întoarcerea în Germania, poate opulența întregii săli sau atmosfera oarecum electrizantă, senzația că ceva e pe punctul de a se întâmpla îl făceau să conștientizeze că acea zi de 17 octombrie va deschide pentru el un nou capitol... Aceeași senzație o încerca și în luptă și nu îl trădase niciodată. Cu siguranță nu avea să îl trădeze nici acum! Indispoziția de mai devreme fu repede înlocuită de încordare și vigilență, în timp ce îmbrăca masca amabilității și a fericirii.

                Atemporalitatea fu întreruptă când tânărul ajunse la baza scărilor în spirală și orchestra reîncepu să cânte. Gazdele îl întâmpinară cu o amabilitate studiată, apoi întreaga mulțime își reluă mersul firesc, Handrich pierzându-se în marea de oameni, zâmbind, conversând politicos, răspunzând la întrebări, ciocnind pahare și dorindu-și cu toată ființa să fie cât mai departe de acea sală, pierdut în negura nopții sau poate în aripa opusă a casei... Și gândul îi zbură fără să vrea la Maria și la panglicile ce îi fluturau din păr, la zâmbetul ștrengăresc și la răspunsul impertinent al fetei. Îl bufni iar râsul când își aminti șocul pe care îl încercase când Maria îl surprinse pe picior de fugă, dar de data asta se abținu... Totuși, un zâmbet sincer îi apăru pe chip, zâmbet ce mai slăbi puțin din strânsoarea ghimpilor din inimă.

Noaptea era însă lungă, iar șirul nesfărșit de amabilități, întrebări și remarci stupide îl oboseau din cale afară... când el și-ar fi dorit să îi răspundă doar Mariei, să danseze cu ea, nu cu toate doamnele trecute de prima tinerețe, dornice de aventură și atenție. Măcar băieții din plutonul lui erau destul de liniștiți, nu trebuia să se preocupe și de ei. Nu în seara asta...

-          .... e simplu, dacă nu poate veni ea la tine, te duci tu la ea. Și gata, ai rezolvat problema; Hendrich surprinse o frântură din conversația a două tinere și atunci îi încolți în minte o idee de-a dreptul nebunească.

Trebuia doar să aștepte momentul potrivit să se strecoare afară de acolo și pe nevăzute să ajungă în aripa opusă a vilei...

O dată ce își puse în minte misiunea de cucerire a Mariei, își concentră întreaga atenție spre îndeplinirea acesteia, iar în scurt timp reuși să urce nevăzut scările din marmură și să se îndrept spre partea opusă a casei. Aici totul era mult mai sărăcăcios, coridoarele prăfuite, iar luxul și ordinea cu care era obișnuit absente. În timp ce înainta pe coridorul rece se gândi că poate a făcut o prostie și de două ori fuse pe punctul de a se întoarce... Înaintă totuși, dorindu-și nespus să mai vadă măcar o dată chipul copilăros și prietenos al fetei; de fapt singurul chip cu adevărat prietenos pe care îl văzuse de când ajunsese acolo. Acea parte a casei era mai mare decât se așteptase, iar pe măsură ce înainta, coridorul devenea din ce în ce mai îngust, fiind luminat de doar câteva opaițe ce desenau umbre ciudate pe tavanul scorojit. Când deja începea să se îngrijoreze că o apucase într-o direcție greșită, auzi niște voci rânjite.  Ușa unei camere era întredeschisă și pe perete se proiectau umbre strâmbe, dintre care putu să deslușească siluetele mai multor bărbați. De data aceasta ferm convins că o apucase greșit pe coridoare, se întoarse, cu gândul de a reveni la petrecere. Nu apucă să străbată nici câțiva pași, când un țipăt ascuțit îi trezi atenția. Apoi vocile... poruncitoare, hârșâite, de tineri beți pe care le recunoștea i-au înghețat sângele în vene, făcându-i părul măciucă. Fără să mai stea pe gânduri, o apucă la goană și trânti ușa de perete în doar câteva clipe. Scena ce i se ivi în fața ochilor îi întoarse stomacul pe dos, provocându-i greață. De aceași parte, la fel de uimiți, cinci dintre soldații lui, rămaseră încremeniți, efectul surpriză fiind mult prea mult pentru ei.

Trei dintre ei se străduiau să imobilizeze o tânără, în timp ce un altul îi sfâșiase rochia, iar al cincilea se afla peste fată, indiferent la țipetele acesteia. Înfuriat peste măsură de purtarea soldaților săi, Hendrich calcula din câți pumni va trebui să îi pună la punct, când spre oroarea lui realiză că tânăra era Maria.

Fu nevoit să se sprijine de ușă, căci pământul îi fugi de sub picioare, iar privirea i se întunecă. Fără să se mai poată controla năvăli furios în odaie, împărțind pumni în stânga și-ndrepta, orbit de ură și îmbărbătat de deznădejde. Nu îi fu greu să îi îndepărteze pe cei cinci de pat și de lângă Maria. Conștienți fiind de ura superiorului lor, soldații fugeau acum care  încotro vedea cu ochii. Când reuși să îl alunge și pe cel care sfâșiase rochia fetei, auzi ca din altă lume:

-          Nu e vina noastră. Pe curva asta mică ne-au vândut-o părinții, am plătit bani grei să-i facem ce vrem... acum ai de gând să o păstrezi doar pentru tine!

Hendrich trânti ușs în urma soldatului de aproape o scoase din țâțâni, apoi se îndreptă spre Maria. Fata era ghemuită în vârful patului, tremurând și pe jumătate goală. Cuprins de adrenalina momentului, se repezi spre ea și o strânse în brațe; dar departe de consolarea pe care o aștepta tânăra, de siguranța brațelor salvatorului ei, acesta începu să o sărute frenetic, să îi frământe trupul, să o cuprindă într-o îmbrățișare și dorințe de neclintit....

Lacrimile fetei se împleteau cu sărutările arzătoare, cu dorința aproape nebună a lui Handrich de a o avea, de a o poseda în totaltitate, de a fi a lui... Într-o fracțiune de secundă hainele îi fură jos și în ciuda rugăminților Mariei de a o elibera, Hendrich o imobiliză și o făcu a lui; sălbatic, amețitor și atât de eliberator, iar și iar și iar, printre gemete de plăcere și suspinde de durere... o iubire ce avea să se termine mai dureros decât a început! Când în sfârșit termină, se culcă lângă Maria, strângând-o în brațe și odihnidu-și capul pe pieptul zguduit de plânset al fetei.

-          Fugi cu mine în Germania! Putem pleca oricând, îți iei câteva bagaje și plecăm... în casa asta nu mai poți sta, nu cu așa părinți, nu când te vând oricui dă un preț mai bun. Am putea avea o viață împreună...

Maria se opri brusc din suspinat și se uită în ochii tânărului preț de câteva secunde înainte de a îi răspunde.

-          Ce să fac eu în Germania, nu știu limba și apoi nu am putea avea o viață împreună. Nu ne-am putea căsători niciodată... m-ai violat!

-          Te iubesc.

-          Așa îți arăți iubirea? Nu pot, nu pot avea încredere în tine... nu știu germană, nu am cum să mă descurc. Apoi părinții mei deja au aranjat căsătoria mea cu cineva de aici, cu cineva cu avere...

-          Fugi cu mine, îți promit o viață mai bună, o să fim împreună, o să fim fericiți. Ce o să faci aici, te sacrifici pentru a salva averea părinților?

-          Te plac Maria, te iubesc și te doresc! Fugi cu mine. Plecăm mâine în zori. Nu îți cer să mă iubești de la început... doar iartă-mă și îți promit că îți voi câștiga dragostea. Doar fugi cu mine.

-          Bine! Mâine în zori, în port și fugim împreună. O să las în urmă țara asta, familia, căsătoria ar....

Un bubuit puternic făcu casa să se cutremure din temelie și un nor de praf cuprinse întreaga încăpere. O bucată de tavan zăcea acum inertă pe parchetul mâncat de cari, geamurile lipsă lăsau vântul să răscolească praful și amintirile a ce a fost cândva casa Râmbu... Doar pipa din abanos și lumina amurgului mai stăruiau în jurului lui Hendrich, alcătuind în picături de gri ce a fost cândva caleidoscopul multicolor al serii de 17 octombrie.... Departe de ce fusese în urmă cu mai bine de 50 de ani, casa Râmbu era acum o ruină, un imobil vechi și trist, dărăpănat și urât de trecători. Asemenea lui Hendrich, o umbră a gloriei de altă dată... Când a pășit pragul camerei ce cândva fusese a lui, nu ar fi crezut că amintirile îi pot reveni atât de aevea, atât de reale, atât de palpabile... A trădat, a plecat fără să aștepte suficient, s-a îmbarcat pe vapor și a luat calea Germaniei promitându-și că o să îi scrie, că se va întoarce după ea, că vor fi împreună, că se vor căsători... că o absență de câteva săptămâni nu va schimba nimic...

... și totuși a schimbat totul...

S-a întors, atunci, cum s-a întors și acum. Prea târziu de fiecare dată! Maria era pierdută pentru totdeauna... ea și copilul lor, dispăruți pentru vecie! S-a căsătorit, dar nu a mai iubit niciodată... inima i-a rămas atâția ani în țara asta blestemată din care a fugit mâncând pământul. Atâția ani de regrete, atâția ani în care și-a dorit și el să moară, să poată fi în sfârșit alături de ei. Să mai fie a lui măcar o dată... atâta agonie! Și de fiecare dată aceleași cuvinte pe care i le scrisese ea înainte să o piardă pentru totdeauna... te-aș fi iubit!

Mult prea târziu pentru ei atunci, mult prea târziu și acum... 50 de ani a avut doar pipa și amintirile. Iar acum s-a întors să moară acolo unde a început totul. Costumul îi atârnă ca spânzurat, de ușa dulapului, cineva bate la ușă, iar el așteaptă ca o tânără cu părul vâlvoi și panglici roșii să îl surprindă încălecat peste pervaz, pregătit să fugă..., doar că de data asta va asculta tot ce are ea de spus, o va opri în odaie și vor valsa împreună spre veșnicie...