Recenzie Capătul drumului de Liliana Corobca

"Era-n patruzeci și unu, departe bubuia tunul:

S-a dat de știre în țară de-o poruncă grea și-amară

De-a lui Stalin, blestematul, să ne pustiască satul. Of, of!

Târziu, pe la miezul nopții, oamenii dormeau ca morții,

Dar s-au trezit speriați, de soldați încojurați

Și în care încărcați, înspre gară-apoi mânați.

Ne mânau pe drumuri grele, satul ne plângea cu jele.

Plângeau bărbați și femei, plângeau pruncii mititei,

Plângea-n cer o ciocărlie și căsuța mea pustie.

Dar când am ajuns în gară, părinții erau să moară.

Era vai și-amar de noi în vagoanele de boi...

Rozmarin bătut de vânt, cobori, Doamne, pe pământ,

Cobori, Doamne, încetișor și oprește trenul lor!

Of, of!"

Romanul Lilianei Corobca mi-a atras atenția de acum câteva luni bune, când l-am văzut pe rafturile unei librării. La vremea aceea nu aveam suficienți bani la mine să îl cumpăr, așa că am amânat achiziția.

Între timp am uitat de carte și de numele ei, până când, acum câteva zile am zărit-o iar și într-un impuls de moment am cumpărat-o!

Cea mai bună achiziție din acest #2018booksforsoul și cu certitudine cartea anului în topul preferințelor mele.

Ana Blajinschi, o femeie de aproape 90 de ani trăiește singură, într-un sătuc depopulat din Republica Moldova. Familia sa decide să o mute la un cămin de bătrâni, iar o nepoată primește sarcina de a o convinge pe Ana să accepte toate acestea.

Fata se duce în casa străbunicii, insă poveștile bătrânei au darul de a schimba sorții, căci "povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea."

Simțind că trebuie să povestească cuiva tot prin cea a trecut, să îți deapăne amarul și să își destăinuie tainele, Ana găsește în strănepoată confidentul și ascultătorul perfect.

Încet-încet, cu ajutorul tehnologiei și a curiozității fetei, Ana își spune povestea depărtării... Romanul, bazat și pe mărturii reale, este o capodoperă a tristeții, a durerii și a speranței.

Capătul drumului este povestea nespusă a sute de români deportați în Siberia, a sute și mii de morți trecute sub tăcere, a desrădăcinării unui neam, a dezbinării a sute de familii - o adevărată icoană a durerii.

Căci, vorba Anei Blajinschi, "de-ar ști omul când se naște, ce-ar păți și cât a trage, țâță dulce n-ar mai suge și de mic în rai s-ar duce."

În 1941, Ana, de numai 11 ani și mama ei au fost acuzate de chiaburie și au fost deportate, împreună cu mai bine de jumătate de sat în Siberia, fiind despărțite de restul familiei ce reușise să fugă în România. 

Transportați în trenuri de vite, înghesuiți, fără aer, mâncare sau apă au îndurat o călătorie de mai bine de 3 săptămâni, timp în care s-au însoțit cu moartea. Mii de oameni și-au pierdut viața în glasul roților de fier, ba de durere, ba de disperare, ori de sete sau foame.

Moartea și nebunia jucau o horă macabră în trenul deportaților, scăpând doar cei cu credință în Dumnezeu.

"Șefule de la vagon, deschide ușa că mor! Of, of!

Șefule de la vagoane, deschide că mor de foame!

Copilașii ce mureau, prin gaură-i aruncau.

Câte-o mamă se ruga ca să-i ieie cineva

Și să-i puie în mormânt să nu steie pe pământ.

Mureau sute, mureau mii si-am rămas câțiva copii

Și-am îndurat acolea. Foame, boală, viață grea, 

Dar nimeni nu ne credea.

Și care ne este vina că ne duci din Bucovina,

Osândiți și chinuiți și de moarte pregătiți?"

Ana își deapănă amintirile împletindu-le cu povești, cântece și veșnica sa credință în Dumnezeu, captând-o din ce în ce mai mult pe nepoată. După lunga călătorie, ajunși într-un final la capătul pământului, unde credeau că are să fie și capătul drumului, povestea merge mai departe pentru mulți ani de surghiun.

10 ani de munci grele, de foamete și disperare... ani în care un cartof erau o masă copioasă, ani în care șoriceii reprezentau o cină boierească. 10 ani petrecuți în taigaua siberiană, alături de mama sa și un motan pe nume Kot.

Acolo, la capătul lumii, Ana descoperă iubirea, învață să își depășească frica, suferă și iubește, cunoaște oamenii așa cum sunt ei, în adâncul sufletului.

Întoarsă din surghiun, viața nu îi este însă mai ușoară, locurile de baștină fiind total transformate și neputând să își viziteze familia, rămasă în România.

Cu toate acestea, speră, iubește, se roagă Domnului și trece peste toate cu spiritul și sufletul neînfrânte. Lucru pe care nepoata îl remarcă atât de bine și pe care își dă seama că ea nu îl are, deși nu a trecut prin greu și are tot ce își poate dori.

Fiecare capitol din viața Anei pare un capăt de drum, însă, de fiecare dată se dovedește că acesta este doar un alt început, o nouă lecție, chiar și finalul romanului este un capăt de drum ca o capodoperă! Poate cea mai frumoasă parte din carte este chiar capătul...

Capătul drumului de Liliana Corobca este o carte de vis! Cu o scriitură fantastică, împletind trecutul și prezentul, accentuând forța poveștilor - un strigăt peste ani pentru toți cei uciși fără vină.

Iar dacă în familie aveți bunici, străbunici ori rude ce au pierit în pustele Siberiei, atunci romanul o să vi se lipească de inimă și o să rămână acolo mult timp după ce ați închis ultima filă...

Capătul drumului nu este doar povestea unei bătrâne bolnave, este povestea unei bucăți din România, este povestea a sute de familii, o bucățică din ADN-ul nostru.

Recomand romanul din tot sufletul, pentru că dincolo de a fi un foarte bun roman, este o lecție de viață - îți arată că viața e o minune, că tu, ca om ești o minune și faptul că te trezești în fiecare dimineață poate fi suficient să te bucuri! Căci în prea mult, am ajuns să nu ne mai bucurăm de puțin... și ce lecție poate fi mai importantă decât aceasta?!

Informații Capătul drumului de Liliana Corobca

Ed. Polirom

Preț aprox.: 40 lei

Nr. pag.: 344

Public țintă: 16+

Nota mea: 10++++++

Închei această recenzie cu un fragment din roman ce mi-a tulburat inima

"Când vedeam că vine trenul, tremura inima-n mine, of,

Când vedeam vagoanele, știam că iau oamenii.

Ai dus sute și-ai dus mii în Siberiile pustii;

Ai dus mii și milioane, să moară de frig și foame.

Gosporadul cel cinstit toată ziua a muncit,

Seara masa-a pregătit, cu familia-a ospătat

Și ostenit s-a culcat.

Nici prin minte nu-i trecea peste-un ceas ce s-a-ntâmplat.

Au venit ca să mi-l scoale, cu arme și pistoale.

Când în casă-au dat năvală, au strigat:

- Bade, te scoală!

Hai, bădică, te trezește și bagaju-ți pregătește,

C-asa-i ordinul din sat, acum să fii arestat

Pe toți la gară ne-au dus, cum duci oile la tuns,

Și din urmă ne-au mânat, ca vitele la tăiat,

Fără leac de pită-n sac. Fără haine de-mbrăcat.

Din urmă ce rămânea?

Numai oful și jalea, casele pe două rânduri

Cu geamuri bătute-n scânduri,

Grajduri și șuri deșertate, căci vitele-au fost luate

De golani și de calici ce slujeau la bolșevici.

Măi Staline, crunt călău, ajungă-te plânsul meu,

Măi Staline, măi Staline, arde-ar pământul sub tine,

Că nu ne-ai dat niciun bine, numai rele ne-ai tot dat.

Multă lume-ai deportat.

Of, of!"